Si fost-au Zei

Avand cateva ore bune de omorat intre 2 zboruri din Rodos spre Corfu, am profitat de escala la Atena din plin. Si oare cum altfel poti sa profiti de cateva ore bune in Atena, daca ai mai fost doar in trecere?! Binenteles, vizitand unul din centrele lumii, si anume Acropolele.

Wonder of ancients

Despre Acropole s-au zis probabil multe, mai bune sau mai rele. Insa, nimeni nu poate nega ca e locul de unde s-au pornit multe din ideile si lucrurile de care ne bucuram azi: democratia, libra trecere, toleranta, filosofia, astronomia si celelalte stiinte. Leaganul civilizatiei grecesti, centrul practic al Europei. Daca se spune ca toate drumurile duc la Roma, ei bine se poate spune si ca toate drumurile pornesc de la Acropole.

De ajuns se ajunge usor. Eu am luat un metrou, linia 3 (albastra) si inainte de Acropole am chimbat pe linia 2 (rosie). Cu totul, cam vreo ora. Iesind din statia de metrou, nu prea sti la ce sa te astepti…poate numai ce am mai vazut cu totii in reviste, carti, poze sau prin filme. Dar, ca intotdeauna, ceea ce vezi cu ochii tai nu poate fi cuprins doar printr-o imagine, fie ea chiar si filmata.

Locul impresioneaza de la intrare, fiind plin de ramasite de coloane, cariatide, caramizi, pereti si multe altele. Amfiteatre, temple te impresoara pana sus. Starea pe care mi-au dat-o toate acestea a fost una interesanta si ciudata in acelasi timp. Parca parcurgeam un drum inspre portile Olimpului. Ajungand la scarile Acropolelui, am simtit un nod in gat. Blocurile imense de marmura si piatra, coloanele frumos sculptate arata o arta si o maiestrie demult uitata si prea putin folosita azi. Desi era o multime de oameni, ma simteam totusi ca si cum eram doar eu. Doar eu si Zeii. Grecii aveau vedere completa asupra intregii Atene. De oricare parte te uiti dinspre Acropole, imposibil sa nu vezi orasul in complexitatea lui. Cladirea in sine a Acropolelui m-a lasat fara cuvinte. Eram in schimb doar cu degetul pe declansatorul aparatului foto. Pacat ca e in reparatie si sunt schele practic de jur imprejur. Dar chiar si asa, nu m-a deranjat. Semetia marmurei si a pietrei albe acopera brutalitatea otelului schelelor. Cu asta am ramas intiparit in memorie. De ce oare azi nu mai construim asa? De ce nu mai lucram piatra pentru a-i da viata?

Pacat ca timpul meu la Acropole a fost foarte scurt. Dar, ma voi intoarce. Deci…  va urma!